Azi…

…am plâns de dorul tău…
Nu a fost prima oară, dar cumva, azi, am simţit că trebuia consemnat.

The genetics of eye color are complicated

Saltele moi de gânduri negate, zile în şir mângâind şi zâmbind, momente awkward şi discuţii temute, invidie lejeră şi oameni prea destepţi. Şi noi.

Când iau pauză scriu, când nu scriu, iubesc, când nu iubesc mi-e dor, când nu mi-e dor, zâmbesc trist. Adun amintiri sau îndeplinesc dorinţe foarte vechi. Momentele alea în care eşti exact acolo unde îţi doreai de mult timp, făcând exact lucrul pe care ţi-l imaginai că ai să-l faci, lângă oamenii cu care ţi-ai conturat dorinţa ani de zile, poate, în urmă. Momentul în care realizezi că fericirea momentului e dublată de dorinţa împlinită. Şi-apoi nu mai contează berile fără număr, muzică bună, mâinile tale în mănuşile mele, sau zâmbetul alintat. Contează doar ziua, seară, oraşul, momentul. Noi. Şi când asta e evident şi zâmbetul tuturor e relaxat, atunci mi-e drag tare să te strâng în braţe, copilă frumoasă, să te privesc cum îmi dansezi doar mie în nebunia de oameni, să te feresc de câţiva ameţiţi ce tulbură mulţimea ce dansează şi rămân de fiecare dată înmărmuriți când trec pe lângă tine, să număr momentele în care mi-ai strâns mâna în mâna ta, să adun zâmbetele care erau doar pentru mine, să mă simt mândru de fiecare şuviţă a ta de păr.

Când împarţi o dorinţă-n trei, teama se multiplică, ruşinea e frumoasă şi satisfacerea mult mai rapidă. Când împarţi o teamă în trei, dorinţa se multiplică, ruşinea dispare şi satisfacerea e mult mai rapidă. Când împarţi o ruşine în trei, înveţi să doreşti şi iubeşti fără teamă.

 

 

Despre ochii tăi nu spun nimic. Ţin doar pentru mine.

Somn adânc.

Te-ai gândit cum e să devii esența stării de spirit a unei persoane? Sunt sigur că nu, oricum nu ai acorda destulă atenție.

Așează-te pe perna ta, nu închide ochii până imaginea lui nu îți este clar întipărită în minte. Da, imaginea lui, nu a mea. Imaginează-ți-l frumos, imaginează-ți-l tandru cu tine, imaginează-ți-l când îți cântă, imaginează-ți-l cum îți șoptește cuvinte frumoase, în timp ce trupul îți vibrează sub atingerea palmei sale.

Nu îmi poate egala cuvintele, nimeni nu o va face. În patul tău pufos, îți vei așeza trupul, parcă lipsit de viață, însă superb. Chipul tău angelic va cădea pradă lacrimilor și machiajul va curge, negru în jurul ochilor tăi, întuneric în ei. Oboseala o simți parcă până în măduva oaselor, dar vrei să mai reziști, vrei să mai continui puțin tortura. Îl aștepți pe el să apară, sau pe el, el e la o cameră sau câteva case distanță, însă el e la sute de kilometri depărtare,  asta oricum nu contează.

Parfumul său a rămas ascuns în haina ta, în părul tău, s-a învechit, dar un dram din el mai e acolo, îl simti și tu. Atingerea lui a rămas ca o urmă adâncă pe trupul tău, iar buzele lui și-au lăsat roșeața pe gâtul tău, atât de fin, atât de catifelat… Plângi în neștire, el face același lucru, deși nu vei afla asta niciodată direct de la el. Și-a încălcat orice regulă, a rupt orice barieră, poate mai mult, dar s-a gândit: “Oare merită toate astea? E adevărat?”.

Afară plouă, în depărtare vezi tunetele, e la fel și la el, deși e atât de departe. Cuvintele ți-au ajuns, îți prinzi părul în pumni și ai vrea să îl smulgi, țipi, ești singură, nimeni, nimic, nu există obiect să te poată opri. Ai vrea să distrugi, ai vrea să pleci la el, ai vrea să rămâi cu celălalt, nu știi nici tu ce să alegi, esti pierdută și deja declinul e dureros. El e departe, a căzut în capcana frumuseții tale, nu, greșea, a căzut în capcana inimii tale, și plouă peste inima ta, plouă cu cuvintele lui frumoase, pe care spui că le apreciezi, plouă cu articole lipsite de gândire, începute și sfârșite în centrul inimii, acolo unde el te-a păstrat.

Apogeu în gândire, vulcan în inima lui, dor sublim cufundat în pasiunea ultimului sărut, întreaga logică concentrată asupra ultimelor cuvinte, presiune pe pieptul lui, sub ultima atingere a palmei tale.

Cuvintele îi sunt infinite în ceea ce te privește, te vei cufunda cândva în amintire, vei cădea în brațele ultimei sale îmbrățișări, vei cădea pe jos și vei realiza că el nu e acolo. Dă-i lui voie să iți fie vis, speranță, amintire și în final, minunat prezent.

Acum poți dormi, îngerul meu! Somn ușor.

Despre cea mai frumoasă femeie din lume

Într-o zi am auzit de ea şi am urât-o până în măduva oaselor. Mi-a dat un tremur cretin şi nu mă recunoșteam. În noaptea aia i-am citit fiecare reacţie în fiecare rând şi fiecare pas înapoi în dorinţa de a-l face înainte. În acea prima noapte m-am temut. A doua noapte a zâmbit doar presupus. Şi pentru mine. Frisoane reci. Nici urmă de invidie. Oricum uitasem cine-am fost c-o noapte-n urmă. Am plâns pentru ea într-un bar aglomerat şi gălăgios. A treia noapte i-am trimis cele mai tremurate sms-uri, cele mai stupide gânduri şi i-am purtat cea mai mare grijă. M-a suportat, primit, cerut. Înainte să mă trezesc am visat cel mai verde vis posibil. În a patra noapte nu i-am zis nimic dar nu mi-am desprins ochii de pe ea. M-am ruşinat şi îndrăgostit. De câteva milioane de ori. Mi-am terminat cuvintele. E prea frumoasă. Evident că în a cincea noapte am pierdut-o.

E doar o poveste. Am citit-o undeva. Se numea “Despre singura femeie perfectă”. I-am schimbat numele ca cea la care m-am gândit să nu îşi dea seama că e despre ea. Oricum nu mai contează. Începe a şasea noapte şi în a şasea noapte  nu se întâmplă nimic frumos niciodată, în nici o poveste.

Now I am quietly waiting for the catastrophe of my personality to seem beautiful again.

M-am liniștit, m-am adunat. M-am lipit, cusut şi peticit. Bucăţi pierdute nici nu le mai caut, le-am înlocuit cu pietre ce se potriveau ca formă şi mărime, cu petice groase şi rezistente cusute şi lipite cu speranţa de rezistentă veşnică. Apoi mi-am dat un lac lucios de suprafață şi mi-am exersat câteva ore zâmbetul într-o oglindă retrovizoare. N-am să mă mai uit niciodată într-o oglindă retrovizoare pentru că nu se ştie ce îţi poate arăta retro. Şi nu mai vreau să văd nimic din spate.

Şi-apoi m-am tolănit în braţele tale, în patul tău mic şi de-abia ordonat, în aşternuturile cu mirosul tău şi te-am lăsat o seară-ntreaga să mă vindeci, să-mi mângâi rănile şi urma dârelor de lacrimi, să îmi respiri în ureche şi să îmi încurci părul, să îmi ceri alintat şi să mă alinţi, să promiţi, să declari şi să încălzeşti. Am adormit fericit şi cu doar o iluzie a tristeţii dureroase.
Ştii ce n-am făcut aseară? N-am dansat… Cum dansăm noi, cântând încet cu frunţile lipite şi buzele lipite… Dar timp e. De ieri timpul s-a mărit brusc. Timpul nostru.

I got a soul but I’m not a soldier

 

 

E al naibii de ciudat şi greu să suferi atât de mult dintr-o situaţie creată tocmai pentru a opri suferinţa. E bizar mie să îmi fie atât de greu dintr-o cauză atât de uşor de rezolvat pentru oricine altcineva. E urât că eu gasec cei mai răi şi înverşunaţi oameni în viaţă, îi suport, îi iubesc poate, îi privesc cum îmi fac rău şi-apoi sunt obligat să le suport prăbuşirea. Pentru că asta fac acum: privesc neputincios prăbuşirea unei persoane pe care am iubit-o mult. Pe care am salvat-o. Pe care acum nu o mai pot salva. Şi faptul că nu o pot salva mă roade, mă toacă, mă înnebuneşte. E un proces lent şi urât ca o moarte dintr-o boală urâtă şi dureroasă. Şi poate unele fraze sună ireal şi forţat. Şi poate nu se pot imagina tablouri reale din cuvintele mele. Şi garantat nimeni nu a fost nici măcar aproape de ceea ce se întâmplă cu mine acum imaginându-şi din cuvinte şi fraze. Dar am simţit cuvinte calde şi am văzut că sunt citită.

I’m not ok but I will be.
Atâta timp cât există cineva, eu sunt salvat. Pentru că în fiecare zi cineva mă priveşte cum îmi plâng sufletul până la ultima lacrimă, cum îmi dau ultima răsuflare pe strigăte de ajutor. Pentru că în fiecare zi cineva insistă să mă salveze construindu-mi cabane călduroase şi focuri de tabără în jurul meu. Pentru că resuscitează orice fărâmă de optimism şi muşcă din obrajii mei umflaţi de plâns. Pentru că mă împinge cu toată puterea spre singura rază de soare din universul ăsta ceţos.
Penibil câteodată să îţi exteriorizezi rahatul de viaţă online, penibil să te lauzi cu fericirea debordantă. Nu ştiu. V-am zis că învăţ din nou să fiu. Să fiu Marius. Am scris aici mereu. Şi m-aţi citit, iubit, urât. M-aţi suportat. Mai suportaţi-mă. Acum, în cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Şi mi-e frică să zic neagră pentru că îmi dau seama că mai sunt atât de multe alte rele care mă pot lovi şi încă n-au făcut-o.
Am început încet încet să mă scutur, să mănânc, să respir şi să întreb stins în cât suntem azi. Am început încet încet să răspund la te iubesc, şi eu. Am început să accept realitatea. Mi s-a demonstrat că vine primăvară cu un nou revelion, o zi a îndrăgostiţilor reinventată şi o viaţă schimbată. Mi s-a demonstrat că pot, am dreptul şi merit. Nu rămâne decât să supravieţuiesc iernii.

Over and in, last call for sin
While everyone’s lost, the battle is won
With all these things that I’ve done
If you can hold on…

Placebo

Mă simt atât de ciudat. Sunt pe nicăieri. Nu mai știu ce cred, ce vreau să cred, sau ce vrei tu să cred. Am ajuns să mă pierd în propriile mele cuvinte. Și cum aș putea să nu mă îngrijorez când trebuie să mă îngrijorez?! M-am săturat să tot pierd și să tot pierd, m-am săturat să mă amăgesc și să mă doară, o, Doamne.. Nu mai știu ce să mai cred. Nici nu îți imaginezi cât de distrus sufletește sunt acum. Și când mă gândesc la calmul meu recent..câtă ironie! Sunt un fraier… E chiar atât de greu să simți? E chiar atât de greu să ajungi să iubești atât de mult încât la *daamn* nimic nu mai contează, că deh… De ce ar conta… Totul pare confuz acum. Și încă te urăsc, te urăsc pentru că-mi bântui visele și nu mai vreau.

Am doar o rugăminte: arde toate cuvintele mele, astfel voi arde și eu amintirile cu ele si nu mă voi mai gandi la tine , suflet rebel, pasiune ce te vroiam efemeră. Îmi imaginam că vei fi și tu o pasăre călătoare, sau tu un fluture și eu doar o floare. Dar nu a fost așa, iar acum îmi sfâșii inima precum corbii ce se înfruptă din trupurile neînsuflețite răstignite pe cruci de lemn putrezit. Nu pot trăi alături de tine, dar nici fără tine. Tu ești acel ceva ce-mi umple viața, mă ții legat de tine precum un om pe moarte, pe patul de spital, iar tu aparatele la care sunt conectat fără de care nu aș mai avea viață.
O lacrimă îndurerată, bătută și șantajată, curge încetișor pe obrazul palid, lipsit de culoare din cauza amărăciunii, din ochiul meu gol. Firele de păr sunt și ele rebele, s-au săturat să mă vadă îndurând atâta durere și s-au hotărât să se răsfire, dar parcă sunt atrase spre tine. Sufletul meu e nehotărât, nu înțelege oricum ceea ce am în gând. Sentimentele mele sunt atât de diverse și extrem de contradictorii; de la ură la iubire [am aflat că e numai un pas], de la frică la tristețe, de la vise la deziluzii etc.
Chiar crezi că e atât de ușor să-mi schimbi sentimentele, să mă faci să te uit, să uit clipele petrecute alături de tine? Tu ai aprins văpaia inimii mele, dar neglijent ai stins-o cu o furtună de lacrimi și tristeți.
Până să înveți să ai grijă cu sufletul ce ți-e pus în palme, o să mă cauți de multe ori, dar voi fi doar în amintirea ta…